E adevarat tot ce ne amintim?

Cu totii vrem sa stim daca amintirile noastre din copilarie sunt fiabile. Ele reprezinta marturia primilor ani si ne ajuta sa-i intelegem pe adultii care am devenit. Psihanaliza se hraneste din ele dar, in sens mai larg si identitatea noastra.

     “Eram asezat intr-un carucior de bebelusi, plimbat de o bona pe Champs-Elysées, aproape de Grand Palais, cand un individ a vrut sa ma rapeasca. Cureaua din piele, stransa la nivelul soldurilor mele, m-a imobilizat, in timp ce bona incerca, curajos, sa ii tina piept acelui om. A fost ranita si imi amintesc si acum fruntea ei sangeranda. Imediat a intervenit o patrula de politie, iar individul, cand i-a vazut venind, a luat-o la fuga. Revad si acum intreaga scena si o localizez aproape de statia de metrou.“

      In ciuda realismului si a preciziei extreme, aceasta amintire personala povestita de Jean Piaget, celebrul psiholog elvetian specializat in dezvoltarea copilului, este pur fictiva. A crezut ca a fost victima unei tentative de rapire pana tarziu, in adolescenta. Apoi, intr-o scrisoare, fosta bona a marturisit ca a inventat povestea pentru a atrage atentia asupra ei. Dar, pentru ca isi auzise parintii vorbind despre asta, isi formase o amintire.

     Si, explica el, „multe amintiri adevarate sunt, fara indoiala, de aceeasi factura“: construite si mentinute vii, intrucat au fost evocate cu regularitate in familie. Se stie astazi ca, la un copil de doi ani, creierul nu este suficient de dezvoltat pentru a concepe amintiri atat de elaborate. Dar, la fel ca in timpul in care Piaget scria aceste randuri (1945) , nimic nu ne permite cu certitudine sa distingem falsul de adevar! Ambele situatii sunt insotite de emotii intense si de o de profunzime a detaliilor.

      Acumulam deja informatii inca din pantecul matern, dar nu am sti sa vorbim despre amintiri in sens propriu inainte de dobandirea limbajului. Totusi, anumite persoane afirma ca pastreaza amintiri din primele sase luni de viata, ba chiar de la nastere. Sunt ele victime ale amintirilor false? Nu neaparat. Unii specialisti spun ca este posibil sa ne amintim prima impresie a unei prezente binevoitoare langa noi, un zambet matern.

     Acestea fiind spuse, amintirile, inexacte sau nu, chiar complet reale, spun, intr-o anumita maniera, adevarul. Este diferenta dintre realitatea concreta si acel teatru al umbrelor pe care Freud l-a numit „realitate psihica“. In plus, asa cum precizeaza neuropsihiatrul si etologul Boris Cyrulnik, in fata unor amintiri teribile, a le infrumuseta reprezinta adesea un factor de elasticitate, de vindecare, o chestiune de supravietuire. „Cei care nu adopta acest punct de vedere, raman prizonieri ai povestii, temerilor si fricilor lor. Amintirile false ne permit sa ne remaniem imaginile interioare si sa regasim speranta.“

      Fiecare dintre noi constata ca amintirile cele mai frapante sunt, fara voie, inflorite. Caci bucuria nu lasa urme, pe cand scenele tulburatoare, destabilizante, ne marcheaza cel mai mult. In plus, copilaria se intinde pe ani intregi si, la sfarsit, nu pastram decat o cantitate foarte limitata de amintiri. Si le „selectionam“ pe cele de care avem nevoie pentru a ne construi sau pe cele care ar putea justifica dificultatile noastre de adulti – de ce nu iubesc, de ce nu am incredere in mine, de ce viata mea afectiva este un fiasco etc.?

Sursa:
http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/e-adevarat-tot-ce-ne-amintim-2137263